Un vânător, urmărind un mistreţ rănit, s-a afundat în pădure şi fără să-şi de-a seama l-a prins noaptea şi s-a rătăcit. Batea vântul şi ningea, iar el disperat mergea că să se încălzească, fără să mai stie unde se află. Într-un târziu vede undeva o lumină şi tot mergând către ea ajunge la un canton silvic. Bate la uşă şi apare pădurarul.
– Te-ai rătăcit, spune omul şi îl pofteşte în casă. Este târziu, rămâi aici până dimineaţă când îţi arăt drumul. Până atunci stai la masă cu noi, dar avem numai mămăligă cu brânză.
Vânătorul era obosit şi flămând, pentru că a mers o zi întreagă fără să mănânce nimic. După ce mănâncă o vreme, întreabă:
– Pădurarule, pot să mai iau un pic de mămăligă? Uite, mi-a rămas un pic de brânză…
Nu trece mult şi întreabă din nou:
– Pădurarule, pot să mai iau un pic de brânză? Uite că mi-a mai rămas mămăligă…
Dupa ce acestea se repetă de mai multe ori, adorm toţi în singura cameră unde era cald, pădurarul cu nevasta în pat şi vânătorul pe o saltea pe jos.
După miezul nopţii vuietul vântului este acoperit de urletul unei haite de lupi. Pădurarul sare din pat ca ars se îmbracă pe întuneric răsturnând câteva scaune şi cât ai clipi dispare în noapte. În urma lui a rămas linişte. După un timp vânătorul întreabă în întuneric:
– Oare stă mult?
– Stă mult, îi răspunde femeia în şoaptă.
– Oare nu mă prinde? întreabă din nou vânătorul.
– Nu te prinde măi omule, că până iese el în calea lupilor la capătul pârâului, poate să treacă toată noaptea.
– Zici că nu mă prinde…
– Nu te prinde, fii sigur. Hai, curaj!
– Atunci, spune vânătorul, mă duc să mai iau un pic de mămăligă cu brânză…